Fii un REPER: Propune un candidat pentru comunitatea ta, din Ilfov, sau vino alături de noi →

O femeie a născut pe un trotuar în fața unui spital din România.

Urziceni, de această dată. Dar puteau fi multe alte spitale mici orășenești din România care nu au suficient personal și unde cadrele medicale existente sunt fie dezumanizate, dezinteresate sau supraîncărcate ori preocupate să își păzească spatele în cazul în care se întâmplă ceva rău cu pacientul și ar putea fi trase la răspundere.

Astăzi nu discutăm despre o femeie care a născut pe un trotuar în fața unui spital. Vorbim din nou despre starea sistemului de sănătate de la noi, cu tot ce înseamnă: lipsa personal, lipsă materiale, dezinteres, teamă, neînțelegere, lipsă de pregătire. O reflexie a a sistemului.

Niște demisii nu sunt suficiente și nu vor schimba nimic.

Ce facem cu oamenii din toate zonele care nu au aproape un spital, ce facem cu spitalele care au doar un medic de garda și care nu poate acoperi alte specialități?

Nu sunt specialist în sănătate, însă mă gândesc că, până vom ajunge la un nivel măcar decent de prestare a serviciilor medicale publice, cu tot ce înseamnă asta, putem avea niște protocoale de intervenție pentru astfel de cazuri?

Dacă avem, cum le îmbunătățim și cum le monitorizăm? Cum îmbunătățim modul de intervenție în toate aceste cazuri pentru care sistemul nostru nu face față și cum ajutăm fiecare cadru medical, de la brancardier și până la medicul șef ori managerul de spital, într-un efort comun de a salva sistemul de sănătate?

Poate că Ministrul Sănătății ar trebui să își pună aceste întrebări.

Sistemul de sănătate rămâne una din traumele noastre colective, un punct care ne unește cumva pe toți într-un punct dureros.

Cine nu are o poveste dureroasă despre o interacțiune cu sistemul de sănătate?

Asist la povestea asta dureroasă, am trăit-o de mai multe ori pe pielea mea și este unul din motivele principale care m-au determinat să intru în politică. Nu am schimbat lumea și s-au mișcat multe prea puține, prea încet ca niște stropi de apă care nu pot opri arșița. Este trist și mă consumă dar încă cred că nu există altă soluție decât să ne alăturăm și să ne implicăm tot mai mulți. Poate vom reuși odată să întoarcem firul dureros al acestei povești și nu vom mai trăi într-o țară cu femei care nasc pe trotuar, cu salvări care ajung în 2 ore la bolnav, cu pacienți care ies cu diverse infecții din spital, cu pile și relații, cu alergat și „cerșit” după cele mai bune opinii medicale și dat peste cap pentru a obține tratamentul bun.

Trimite prietenilor

Citește și alte articole