Nu toți suntem vinovați

Nu toți suntem vinovați

Mi-a luat o zi să pot să îmi reglez tonul vocii, acum că sunt și eu om politic și candidat, pentru a-i răspunde dlui. Tătaru. De ce? Pentru că, așa ca voi, ca noi toți, am și eu poveștile mele din spitalele românești, povești care dor și te marchează. Pentru că, și din cauza lor, am intrat în politică.O să îți povestesc domnule Tătaru întâmplarile mele cu sistemul sanitar, să-mi zici te rog cum a fost vina mea.

O să fie lungă postarea, așa cum e și lupta noastră cu sistemul sanitar căpușat de alții de 30 de ani încoace.

Acum vreo zece ani când tata s-a simțit amețit și vorbea greu, mama a alergat cu el undeva la 30 de km, la primul spital județean, unde surpriză: nu era niciun CT funcțional. Un medic de gardă a strigat că nu are neurolog dar că sigur e de la tensiune și l-a trimis acasă. Am căutat cu disperare un neurolog la o clinică privată, într-un oraș de provincie. L-au primit cât au putut de repede și au constatat: tata suferise un accident cerebral. A avut noroc că nu a paralizat. A rămas cu leziuni cerebrale permanente datorită intervenției târzii. 

Tot tata, a avut din nou noroc, când ani mai târziu a făcut un infarct și a așteptat mai bine de 2 ore să vină salvarea, să îl stabilizeze pentru a fi transportat. Știi cum este să parcurgi 200 de km plângând că nu mai apuci să îți vezi părintele, pentru că ești conștient ca sistemul este incapabil și doar șansa poate salva? Da, a fost șansa. L-a salvat un medic excepțional care a venit de acasa să îl opereze și care introdusese spitalul, cu greu, într-un program de cardiologie vasculară. Am aflat că tata iar fusese norocos, alții cu astfel de leziuni nu rezistau atât iar dacă se întâmpla cu câteva zile înainte murea, pentru că spitalul rămăsese într-o pană de stenturi pe stoc. Ulterior a avut nevoie de un defibrilator intern, care deși teoretic era inclus într-un program național, nu-l avea niciun spital de stat din țară. Am plătit câteva mii de euro și i-a fost adus în 2 zile de către sistemul privat.

Într-o iarnă mama, bolnav cronic de astm era în Ilfov la mine acasă și a făcut o criză puternică. Am sunat de 3 ori la salvare, dar aveau prea multe intervenții în așteptare, afară ningea, drumuri blocate. În agitația și spaima mea, am căzut afară pe lângă mașină, mi-am fisurat mâna și am condus așa până la spital. Am găsit o doctoriță foarte draguță care a tratat-o cu profesionalism dar care nu putea face și căldură în secția de pneumologie. Da, în ianuarie, într-o secție de pneumologie dintr-un spital din București, nu era căldură. Am luat-o pe mama acasă pe proprie răspundere a doua zi. 

Te rog dle.Tătaru să identifici momentul în care a fost vina mea, în toate aceste evenimente. Pentru o identificare cât mai bună, las și niste poze de prin spitalele pe care am avut plăcerea să le vizitez.

În încheiere, vă mai dau un sfat, vouă tuturor oamenilor politici cu ștate vechi, din partidele care se succed la putere de 30 de ani: dacă vreodată ajungeți să lucrați în conducerea unei companii private și o băgați în faliment, să nu chemați în judecată clienții, să suporte răspunderea cu voi. Oricum clientul suportă costurile plătite pentru serviciile neonorate. Iar în sistemul de sănătate costurile astea pot reprezenta viața noastră.